Aplicarea prescripției răspunderii penale în cursul urmăririi penale

La mai bine de jumătate de an de la Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 (prin care a fost tranșată problema întreruperii cursului termenului prescripției răspunderii penale) și la aproximativ patru luni de la momentul pronunțării Hotărârii Prealabile nr.  67/2022 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care a lămurit și stabilit faptul că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) fiind sunt supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale), atât organele de urmărire penală, cât și instanțele de judecată, în marea lor majoritate, au pronunțat soluții de încetare a procesului penal, în baza disp. art. 16 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală.

Pornind de la acestă premisă, respectiv de la interpretarea și aplicarea Deciziei Curții Constituționale și a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți, scopul articolului este de a analiza modalitatea concretă în care organele de urmărire penală emit Ordonanțe de clasare și diversele probleme ce pot apărea.

În cursul judecății, dispozițiile Codului de procedură penală, respectiv art. 396 alin. 7 și 8, ne arată procedura aplicabilă în cazul în care, fiind incidente dispozițiile referitoare la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, inculpatul se consideră nevinovat. Astfel, acesta poate solicita continuarea procesului penal în vederea constatării nevinovăției sale, instanța de judecată având în această situație posibilitatea de a pronunța achitarea inculpatului în cazul în care constată că sunt incidente disp. art. 16 alin. 1, lit. a) – d) din Codul de procedură penală. În caz contrar, instanța va pronunța încetarea procesului penal în baza disp. art. 16 alin. 1 lit. f) Cod procedură penală în sensul constatării împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.

În cursul urmăririi penale sunt importante dispozițiile art. 319 din Codul de procedură penală care reglementează, în esență, aceeași posibilitate a inculpatului de a solicita continuarea procesului penal, în cazul în care se consideră nevinovat și de a obține clasarea cauzei în baza art. 16 alin. 1 lit. a) – d) din Codul de procedură penală.

În practică, însă, această posibilitate este una mult mai redusă având în vedere, pe de o parte, natura funcției de urmărire penală și, implicit, viziunea organelor de urmărire penală, iar pe de altă parte, posibilitatea de a contesta în mod efectiv soluția de clasare emisă în baza constatării împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale în cauză, soluție care are suficiente dezavantaje pentru inculpat, așa cum vom arăta ulterior în cadrul articolului.

Consolidând premisa menționată anterior, vom vedea care sunt posibilitățile unei persoane ce deține calitatea de inculpat într-o cauză penală pentru săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni, iar persoana cercetată se consideră nevinovată de acuzațiile ce i se aduc.

Observăm ca potrivit dispozițiilor art. 319 alin. 1 Cod procedură penală, ”În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau a existenţei unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale”. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, ”Dacă după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netrimitere în judecată decât cele prevăzute la alin. (1), procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta.” iar potrivit alin. 3 ”Dacă nu se constată situaţia prevăzută la alin. (2), se va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată.”

În concret, procurorul va emite o primă ordonanță prin care va constata incidența prescripției răspunderii penale, inculpatul având posibilitatea de a solicita, în termen de 20 de zile, continuarea procesului penal în vederea constatării nevinovăției acestuia cu privire la acuzațiile aduse de către organul de urmărire penală.

Distincția este una deosebit de importantă deoarece, în cazul în care se va emite o soluție de clasare în baza dispozițiilor legale referitoare la incidența prescripției răspunerii penale, inculpatul va fi considerat că a săvârșit fapta (faptele) de care este acuzat, fără însă ca statul să aibă posibilitatea de a îi aplica o sancțiune penală. Pe de altă parte, în ipoteza în care soluția de clasare va avea ca temei juridic dispozițiile art. 16 alin. 1 lit. a) – d) Cod procedură penală, se va constata nevinovăția inculpatului, astfel că acesta nu va fi pasibil de niciun fel de sancțiune.

Cu toate că până la acest moment lucrurile sunt destul de clare, rămân o serie de aspecte pe care dispozițiile Codului de procedură penală nu reușesc să le reglementeze.

În primul rând, nu se arată termenul în care procurorul este obligat să răspundă la cererea inculpatului prin care acesta a solicitat continuarea procesului penal. În al doilea rând, nu se arată dacă procurorul este obligat sau nu să dispună administrarea unor mijloace de probă în sensul constatării nevinovăției inculpatului sau dacă acesta din urmă este obligat să solicite administrarea acestor mijloace de probă.

O chestiune suplimentară ce se impune a fi avută în vedere rezidă din situația în care inculpatul ar fi solicitat anterior, prin transmiterea unor cereri de clasare, constatarea nevinovăției acestuia, iar procurorul a respins aceste cereri sau nu a răspuns solicitărilor transmise, ”noua” soluție a procurorului, la (noua) cerere de continuare a procesului penal, fiind evidentă.

Mai departe, se naște întrebarea firească dacă inculpatul, nemulțumit de soluția de clasare din Ordonanța de prescripție, va putea ataca acestă ordonanță conform disp. art. 339 și 340 Cod pr. pen. la procurorul ierarhic superior și ulterior, la judecătorul de cameră preliminară sau va trebui să aștepte emiterea Ordonanței menționate la art. 319 alin. 3 Cod pr. pen., prin care Procurorul a respins cererea inculpatului de a se constata nevinovăția acestuia și abia apoi să își exercite drepturile de a ataca acestă a doua Ordonanță, potrivit dispozițiilor art. 339 și 340 Cod pr. pen.

Dacă va alege această cale, nu suntem convinși că, în fața judecătorului de cameră preliminară nu i se va opune decăderea din dreptul de a contesta soluția de clasare emisă, fiind astfel în imposibilitatea de a obține schimbarea temeiului de clasare, plângerea urmând a fi respinsă ca tardivă.

Dacă nu va aștepta emiterea Ordonanței menționate la art. 319 alin. 3 Cod pr. pen., există șanse importante ca plângerea formulată să fie respinsă ca inadmisibilă.

Toate aceste omisiuni ale legiuitorului cu privire la această procedură din cursul urmăririi penale nu fac decât să complice situația inculpatului, să îi afecteze liberul acces la justiție și să conducă la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Mergând mai departe și presupunând că Procurorul a fost consecvent și a respins cererea inculpatului de continuare a procesului penal ce viza constatarea nevinovăției acestuia, că inculpatul a sesizat judecătorul de cameră preliminară cu o plângere împotriva ordonanței procurorului prin care a solicitat schimbarea temeiului de drept al soluției de clasare atacate (și că plângerea nu a fost respinsă ca tardivă sau inadmisibilă) constatăm că misiunea inculpatului nu este, nici în acest caz, facilă.

Potrivit dispozițiilor art. 341 alin. 51 Cod pr. pen.,  judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, astfel că inculpatului îi este interzisă o eventuală solicitare de a administra mijloace complexe de probă, împrejurare ce îngreunează în mod vădit atingerea obiectivului urmărit.

Sigur că în cauze mai puțin complexe, administrarea probei cu înscrisuri noi ar fi suficientă, însă în celelalte situații, respectiv în cele în care se impune audierea sau reaudierea unor martori și/sau administarea probei cu expertiză, în condiții de imparțialitate, șansele de a se obține admiterea plângerii și schimbarea temeiul de clasare sunt minime prin raportare la imposibilitatea administrării unor noi mijloace de probă.

Concluzionând, dacă pentru etapa judecății dispozițiile legale sunt clare și previzibile, asigurându-se într-o bună măsură respectarea dreptului la un proces echitabil și pronunțarea unei soluții în condiții de imparțialitate, se poate constata că procedura din cursul urmăririi penale ar trebui clarificată și îmbunătățită de către legiuitor.

Până la momentul intervenției legiuitorului, apreciem că rămăne în sarcina avocaților și instanțelor de judecată să interpreteze și să aplice legea într-o manieră în care să fie respectate drepturile procesuale și interesele persoanelor implicate.